Vârful Pietrosu Călimani (2100 m)

Vârful Pietrosu din masivul Călimani mi-a făcut mereu cu mâna, mai ales în zilele senine, și l-am admirat adeseori de departe. Acum s-a ivit ocazia să facem cunoștință.

Dimineața pornim cu ținta: Gura Haitii – cea mai apropiată localitate de punctul de plecare al traseului. Din Gura Haitii pornim pe drumul forestier care duce la fosta exploatare de sulf din Călimani. Pe drum ne întâlnim cu un domn foarte amabil de la administrația Parcului Național Călimani, care ne conduce până mai sus de barieră, chiar pe platoul de lângă fosta exploatare.

Era mai mult decât perfect, căci aici începea traseul nostru: triunghi albastru, care se suprapunea cu traseul Via Maria Theresia.

La început, traseul este foarte lejer, apoi urmează porțiuni ușor mai dificile. E un traseu foarte frumos: pe măsură ce urcăm, ni se deschid priveliști tot mai frumoase. Verde și sălbăticie pe de o parte…

… Negoiul Românesc cu forma lui dată de om, pe de cealaltă parte.

După aproximativ o oră ajungem pe creastă, unde traseul nostru se întâlnește cu traseul de creastă bandă roșie. Ne aflăm chiar lângă vârful Pietricelul (1993 m), iar aici vedem pentru prima dată vârful Pietrosu.

Continuăm pe traseul bandă roșie, care coboară și se suprapune apoi din nou cu traseul Via Maria Theresia.

Ajungem de partea cealaltă a Negoiului Românesc, pe un platou, trecem pe alături urmând banda roșie, cu vârfurile Negoiul Unguresc și Pietrosu în fața noastră. Porțiunea de traseu este ușoară și ajungem curând în popasul Franz Joseph, loc de campare și intersecție de trasee.

Aici la 150 m se află și un izvor, cu apă foarte bună și rece 🙂 Noi continuăm pe marcajul bandă roșie, către vârful Pietrosu. Traseul începe să urce mai susținut, ca la munte ( 😀 ), prin jnepeniș de zâmbru…

… apoi pe pietre, unde pe alocuri ne folosim și de mâini.

În urma noastră lăsăm peisaje deja cunoscute…

Ajungem pe vârful Negoiul Unguresc (2081 m). Vedem Pietrosul, dar de el ne desparte încă o bucată de traseu…

… pe care o parcurgem repede cu suișurile și coborâșurile ei, dornici de a ajunge în vârf.

Priveliștea din vârf este splendidă (asta era deja de la sine înțeles, cred 😀 ). Ziua a fost superbă, atmosfera clară, și panorama 360 a răsplătit tot efortul de a ajunge acolo. Am văzut munții Rodnei, vârful Scaunul Domnului din partea cealaltă decât cea obișnuită, și cred că se vedeau și Meridionalii.

Am servit masa de prânz având cea mai frumoasă priveliște 🙂 Apoi, bineînțeles, nelipsita poză de grup 😀

 

Total timp pe traseu la urcare: 3 ore și jumătate. Mers lejer, fără grabă, admirând priveliștea 🙂

Acum, coborârea 🙂 Până la Negoiul Românesc, traseul a fost același ca la urcare. În apropiere de acesta, ne-am abătut puțin (mai mult) pentru niște afine foarte gustoase, care ne așteptau încă de când am urcat 😀

Pentru coborâre, în continuare, am decis să ocolim Negoiul Românesc pe cealaltă parte, sau pe drumul de carieră. A fost o decizie bună, pentru că am văzut și fața mai naturală (sau deja ecologizată) a acestui munte.

Am întâlnit din nou afine și zmeură din belșug, asta însemnând un nou popas 😀

Soarele s-a ascuns curând după Pietrosu, încheind această zi minunată 🙂

Fluturașii nu au lipsit nici din această poveste, nici chiar cei „în devenire” 🙂

Durata traseului de coborâre: 4 ore și jumătate. Mers din nou lejer, pauze pentru afine și zmeură din belșug.

Ajunși la mașină, încărcați după ziua foarte frumoasă, am pornit spre casă. Iar ca ziua să se încheie perfect, în Pasul Tihuța am văzut pe cer o puzderie de stele 🙂

Jurnal de călătorie – Vf. Ciucaș (1954 m)

Îmi place muntele. Iar fiecare nou traseu conține peisaje care te fac să exclami des 🙂

Munții Ciucaș nu fac excepție.

Ținta noastră era Vârful Ciucaș și afinele 😛

Traseul nu a fost greu. Punctul de plecare l-a reprezentat limita județului Brașov, unde începe drumul forestier. Traseul urmat a fost bandă roșie până în vârf. Prima porțiune a fost ușoară de tot, urcuș lejer, iar curând a răsărit în fața noastră o stâncă ce se înălța deasupra pădurilor.

Apoi a început un urcuș mai adevărat, cu toate acestea nu dificil, doar cât să nu uităm că „la munte urci… urci…” 😀 , până am ajuns pe creastă. Conform informațiilor primite, urma să avem traseu de creastă de aici încolo. Am găsit afine din plin, de nu ne mai venea să plecăm. Vântul a bătut și el, ca să ne amintească că suntem pe creastă. Am urcat, am coborât, iar am urcat și am ajuns la Stânca lui Goliat. Un urcuș mai adevărat, apoi iar coborâre, apoi încă un urcuș ca la munte, și… gata! Am atins vârful. 😀

Acolo în vârf, pauză de masă și poze.

suuuuuus 😀

Pentru drumul de întoarcere, ne-a făcut cu ochiul traseul care ocolește vârful pe la Cabana Ciucaș. Așa că cinci dintre noi ne-am despărțit de grupul mare și am pornit la drum. Peisajele de aici au făcut să merite ocolul din plin. Breath-taking, cum zice americanul 😛

Traseul a fost marcat tot cu bandă roșie până la intersecția cu traseul ce mergea spre Cabana Ciucaș, unde am schimbat pe cruce roșie. Ne-am apropiat de o stână, ne-am întâlnit cu doi câini (unul mare alb complet și frumos de tot și unul negru-negru), dar de data asta nu am mai avut probleme cu ei :).

După un timp am revenit din nou pe traseul marcat cu bandă roșie, pe care urcasem o porțiune, iar nu după mult timp am ajuns din nou la bază.

A fost o zi deosebită, cu peisaje superbe (am hotărât pe la începutul traseului că îmi place și Ciucașul, iar tot traseul mi-a întărit convingerea asta 🙂 ) și companie excelentă.

Jurnal de călătorie – Vf. Retezat :)

Îmi place muntele.

Pe la începutul verii ne-a venit ideea că Retezatul ar fi un loc frumos de vizitat. Așa că, am început să vedem trasee, poze, părerile altora, până ne-am decis că traseul va fi: Râușor – Vf. Retezat pe bandă roșie, iar returul pe bandă galbenă, apoi cruce albastră până înapoi în Răușor. Și până săptămâna trecută, când traseul a fost înfăptuit, am tot ”mers” pe Retezat (prin intermediul Google Earth), am tot visat la Retezat, povesteam despre traseu în fiecare zi.

De când am intrat în Parcul Național Retezat în drumul nostru spre Râușor, ne-a impresionat această parte a naturii. Aer curat, clipocit de pârâiaș la marginea drumului, păduri de-o parte și de alta a drumului. Curând am ajuns și în Râușor, unde ne-am cazat (cazarea a fost super 😀 ), urmând ca a doua zi de dimineață să pornim la drum. La pensiune mai erau încă 3 persoane care doreau tot cucerirea Retezatului pentru a doua zi, așa că am făcut echipă faină 🙂

Din fericire, am făcut o modificare în traseu, și anume să urcăm pe cruce albastră și bandă galbenă și să coborâm pe bandă roșie, modificare ce s-a dovedit a fi foarte benefică.

Așadar, a doua zi dimineață am purces la drum cu multă voie bună și energie. Am început traseul pe cruce albastră, așa numitul ”traseu al curioșilor”. Urcușul a fost moderat, iar traseul deosebit de frumos, mai ales după ce am intrat în pădure. Din când în când, în stânga ni se deschideau priveliști deosebite. Astfel, am văzut toata Țara Hațegului de la înălțime (nu știu dacă era chiar toată, dar se vedea foarte fain 😛 ), cetatea Colț, lacul Ostrov… După ceva timp de mers, la marginea drumului erau și tufișuri  de zmeură, care ne-au delectat enorm. Din fericire am prins perioada lor de ”glorie”. Erau și tufișuri de afine, dar acestea fuseseră deja culese. Am ajuns curând și la bolovăniș, unde am avut și ultima priveliște înspre Țara Hațegului. Curând (timpul pe munte parcă se măsoară altfel 😛 , deci acest ”curând” e mai lung decât un ”curând” obișnuit 🙂 ) am întâlnit marcajul bandă galbenă, asta însemnând că am ajuns pe Șaua Ciurila (1780 m). Priveliștea s-a schimbat în creste, vârfuri și circuri glaciare. Ca să nu mă repet (deși nu cred că voi reuși 😛 ) peisajele în Retezat sunt absolut magnifice. Nu se compară cu nimic. E sălbatic de frumos 🙂

Continuarea traseului pe bandă galbenă ne-a dus prin mult bolovăniș și jnepeni, dar ne-a adus afine 😀 (probabil era prea sus și prea departe pentru culegători, dar ne-am bucurat noi de ele 🙂 ) Am trecut peste Vf. Lolaia Nord (2180 m) și am ocolit Vf. Lolaia Sud (2278 m) – așa mergea traseul 😛 – cu grijă peste bolovăniș. Era cât pe ce să uit, dar îmi aminteam cu siguranță când ajungeam la Șaua Lolaia: vântul. Porțiunea aceasta fiind traseu de creastă, am avut parte de un vânt minunat. Însă nu știam ce ne așteaptă 😀 În Șaua Lolaia (2225 m) era cel mai puternic vânt pe care l-am simțit vreodată. Aproape că te dărâma. Aici mi-am amintit că la pelerinele de ploaie le mai spune și ”de vânt”, așa că ne-am echipat cu ele. În Șaua Lolaia se deschidea în fața noastră Vf. Retezat, iar în dreapta am zărit și Tăul Ștevia. De sus se vedea superb, turcoaz, iar de jos, voi povesti imediat. Ultima porțiune, adică urcarea pe Vf. Retezat propriu-zis este de-a dreptul palpitantă. Urcuș 4×4, cum l-am numit noi, adică și cu picioarele și cu mâinile 😀 Simți că ”la munte urci”. Absolut superb. Sus, este un platou, parcă este retezat, iar o tăbliță marchează altitudinea de 2485 m. Atmosfera a fost foarte clară, vremea foarte bună, așa că s-a văzut până departe. După poza la tăbliță și o scurtă pauză pe platou, am început coborârea. Era cât pe ce să continuăm traseul bandă galbenă (care duce spre lacul Bucura), dar, din fericire, ne-am dat seama curând și am revenit pe traseul bun. După cu am coborât Vârful Retezat și am ajuns din nou pe Șaua Lolaia, am schimbat marcajul bandă galbenă cu banda roșie. Coborârea este destul de solicitantă. dar posibilă, iar peisajul e splendid. Curând am ajuns și în dreptul Tăului Ștevia, așa că am făcut un ocol scurt pentru a-l vedea de-aproape. Apa era așa de curată și de clară, se vedeau toate pietrele prin ea. A fost un popas deosebit 🙂 După aceea am revenit pe traseu și am continuat coborârea, care a devenit ceva mai lină. Curând am ajuns la jnepeniș și molid, am mers paralel cu un pârâiaș, și am văzut înapoi pentru ultima dată pe traseu Vf. Retezat, însorit. Apoi traseul ne-a dus prin pădure până la terminarea acestuia la baza pârtiei. Obosiți, dar fericiți pentru acestă frumoasă zi, am ajuns înapoi la cabană.

Dacă ai citit până aici (cred că e cea mai lungă postare a mea de până acum 😛 ), merită să vezi și niște fotografii de pe traseu.

This slideshow requires JavaScript.

Jurnal de călătorie – Carpații de Curbură

De curând, am avut ocazia de a parcurge niște trasee prin Carpații de Curbură, mai exact Masivul Piatra Mare și Masivul Postăvaru.

Primul în ordine cronologică a fost Masivul Piatra Mare.

Traseul a început la Cabana Dâmbu Morii (670 m) și a urmat cursul pârâului Șipoaia pe marcajul bandă galbenă. Urcușul a fost lin, inițial. Nu după mult timp după ce am intrat în pădure, am ajuns la Cascada 7 Scări (cred că așa o cheamă). Este o cascadă impunătoare, foarte frumoasă, care nu te lasă să treci indiferent pe lângă ea.

După un scurt popas în jurul ei, ne-am continuat drumul până la Canionul 7 Scări. (Inițial, când am auzit numele Canionului, am crezut că într-adevăr există acolo 7 Scări; mulți spun că nu este chiar așa. Personal, m-am lăsat furată de grandoarea Canionului și am uitat să mai număr 😛 ). Am ajuns la Canion, care este traversat de niște scări de fier. La baza Canionului am făcut o pauză, ne-am umplut sticlele cu apă bună de izvor și am făcut o restructurare a grupelor (doar o parte am urcat mai sus spre Cabana Piatra Mare). Deci, cu multă voie bună am început urcușul scărilor, ceea ce a durat ceva timp, deoarece pe scări am urcat câte unul. ”Puntea suspinelor” a scărilor a fost scara mare verticală, cu o cascadă care stropea din partea stângă, astfel încât scara era udă și necesita o atenție mai deosebită. (Am citit ulterior că această scară ar avea peste 35 m.) Așa că, trecerea prin Canion a fost o aventură deosebită, înfrumusețată de priveliștea cascadelor și de crăpătura de lumină de sus, de care ne tot apropiam 🙂

După ce am ieșit din canion a început urcușul adevărat pe același traseu – dungă galbenă. Traseul își urmează cursul prin pădure, ceea ce a însemnat că am avut parte de umbră (din fericire). La întâlnirea tăbliței care ne indica faptul că până la Cabana Piatra Mare mai avem 20-25 de minute, parcă am prins noi puteri 😀 Am ieșit din pădure, am văzut Cabana (1629 m) și stânca de belvedere cu 1635 m. Într-acolo ne-am îndreptat pașii, bucuroși de priveliștea care s-a deschis în fața noastră.

După ce ne-am bucurat privirea cu frumusețea naturii, ne-am așezat pentru pauza de masă. În apropiere era o turmă de oi, cu câini și măgăruși. Unul dintre măgăruși a avut onoarea de a fi pozat din plin 😛 (Câțiva din grup au urcat și puțin mai sus spre o stâncă, unde au găsit și afine.) După obșinuita poză de grup de la destinație și încă o rundă de poze cu măgăruși, am purces pe drumul de întoarcere, traseu marcat cu bandă roșie, care ocolește stânca de belvedere unde ne opriserăm. Voioși am pornit pe drumul de întoarcere, bucuroși că avem noi priveliști. La răspântii am păstrat banda roșie, alegând Drumul Familiar, care ne-a dus prin pădure până aproape de Cabana Dâmbu Morii.

A fost un traseu foarte frumos, pe care-l voi mai face cu plăcere oricând.

A doua zi a fost rândul Masivului Postăvaru.

Am pornit din Poiana Brașov pe drumul de pârtie. În iarnă va fi un eveniment sportiv european la Brașov, drept pentru care au fost făcute ceva modificări de teren în zonă. Acolo chiar am urcat, dar după ce am ajuns la un anumit nivel, ni s-au așternut în cale priveliști deosebite, care au făcut să merite urcușul. Mai târziu pe traseu am avut parte și de afine, fără de care traseul ar fi fost mult mai trist 😛 Curând am ajuns și la punctul terminus al telecabinei, unde ne-am oprit să mâncăm. După ce am umplut „rezervoarele” am urcat pe vârf, de unde priveliștea este absolut spectaculoasă 360 de grade. Atașez o parte din panoramă (partea dinspre Transilvania 😛 )

După deja obișnuita poză de grup, poze individuale și toate cele, am început coborârea. La afine ne-am oprit din nou 😀 La un momentat dat, cu un mic grup am părăsit pârtia și am urmat traseul marcat cu cruce roșie, alegere ce s-a dovedit a fi benefică, pentru că ne-am mai răcorit la umbra pădurii, am găsit apă de izvor și am „vizitat” Prăpastia Lupului. Spre sfârșitul traseului ne-am reîntors pe pârtie și așa am ajuns din nou în Poiană.

Concluzia Postăvarului: merită traseul pentru priveliștea din vârf (și pentru afine 😛 ).

Tu cu cine votezi? :-)

Zilele trecute, o fată și un băiat cam de 10-11 ani, treceau pe stradă și discutau aprins despre… ce altceva decât alegerile locale. Bun subiect de discuție pentru vârsta lor.

Redau o parte din discuția lor:

Fata: ”Tu cu cine votezi, mă?”

Băiatul (foarte mândru): ”Eu votez cu X.”

Fata (explodând): ”TRĂDĂTORULE! Tu vrei ca pe strada asta să fie numai gropi? Eu te sfătuiesc să votezi cu Y.”

…

Treburi importante, dom’le!

😀

Cum să (dez)informezi

Astăzi am mai întâlnit un exemplu de (dez)informare, care m-a făcut să scriu despre acest trend foarte în vogă, din toate timpurile.

Pe parcursul zilei, am tot văzut share-uită o ”poză”, cu următorul conținut: ”Paștele în limba Babyloniană înseamnă ”Ishtar”. Ishtar a fost zeița primăverii – ea era zeița fertilității și simbolurile ei erau iepurașul și ouăle.”

Ok, toate bune și frumoase, doar că eu cred că e o manipulare cum nu se poate mai nepotrivită. Am dat o căutare pe internet, iar în afară de faptul că Ishtar era considerată a fi zeița fertilității, nicio informație din fraza citată nu e adevărată. Trist este că destui au share-uit o informație necertificată.

 

Un alt exemplu, care e ”viral”: în urmă cu vreo 2 luni, primesc un e-mail, pe care eram rugată să-l trimit la toți din lista mea (”trimite-l, știu că ai și tu mulți prieteni”). Motivul: ajutor pentru o fată bolnavă de leucemie, în vârstă de 20 de ani, studentă în anul 5 la aceeași Universitate unde studiez și eu. Bineînțeles că nu se dădeau detalii despre cum poți să ajuți efectiv, ci erai doar rugat să trimiți la toți din listă, iar ”Yahoo va dona 0,1 cenți pentru fiecare e-mail trimis”. Cu puțin ajutor de la nenea Google, am aflat că același mesaj începuse să fie răspândit cel mai devreme în urmă cu 3 (trei) ani, în exact aceeași formă (”20 de ani, studentă în anul 5”). Cred că dacă aș căuta în Inbox, aș mai găsi acest mesaj primit și în anii trecuți. În plus, să fii la 20 de ani în anul 5, trebuie să fii destul de Făt-Frumos (adică să crești într-un an cât alții în șapte).

Și povestea continuă…

 

Concluzia finală: NU dezinforma!

Dovada primăverii

Tot din categoria entuziasmului extrem pentru tot ce înseamnă primăvară: astăzi am văzut 2 berze, primele din anul acesta, ceea ce înseamnă că le place și lor primăvara de pe meleagurile noastre.

Am auzit că atunci când ele consideră că e destul de cald încât se poate veni, trimit câțiva mesageri înainte, ca să se asigure, urmând ca aceștia să-i anunțe despre starea lucrurilor de la vârful stâlpilor și de pe hornuri (nu știu prin ce metode, dar se pare că au și păsările ceva sisteme de comunicare), iar după 1-2 săptămâni vine tot stolul și umple din nou cuiburile lăsate goale toamna trecută.

A venit primăvara :-)

Am decis: sunt mult prea entuziasmată de primăvară. Dar asta e de bine 🙂

Astăzi a fost o zi perfectă de primăvară: soare, căldură, ghiocei, bâzâit de albine, buburuze, ciocănitoare, cer albastru, zi liniștită, o plimbare în raze de soare 🙂

Fiecare zi de primăvară este minunată! Mă voi bucura în fiecare din ele 🙂

 

P.S. O sclipire din zilele trecute:

Primăvară!!!

Astăzi este 1 martie, așa că… un videoclip special:

Vf. Parângul Mare :-)

Jurnal de călătorie…

Pe la mijlocul lui august s-a ivit ocazia de plimbare prin masivul Parâng. După căutări și cercetări, am decis traseul. Ținta: Vf. Parângul Mare (2519 m).

Zis și făcut. Drumul a pornit cu o plimbare cu telescaunul. Din fericire, atmosfera a fost clară, așa că am avut parte de priveliști minunate în toate direcțiile, dar în special privind înapoi, în vale. După ce am coborât din telescaun, am pornit voioși sper prima sub-țintă a traseului: Vf. Parângul Mic (2074 m). Traseul până acolo adeverește faptul că „la munte urci… urci…” 😉  Ajunși acolo, am descoperit o priveliște superbă, de îți venea să rămâi acolo. Totuși, după un popas care să marcheze momentul (asta înseamnă un popas puțin mai lung :P), am pornit mai departe. Caracteristica principală a traseului de acum încolo este: urci, cobori, iar urci, iar cobori… Când ne-am apropiat refugiul Cârja (2231 m), ceața a început să-și facă apariția. Apoi a urmat ceea ce noi am considerat a fi cea mai grea parte a traseului: urcușul pe Vf. Cârja (2405 m). În tot acest timp, ceața dădea târcoale din ce în ce mai aproape, astfel încât chiar s-a pus problema, dacă nu ar fi mai bine să ne întoarcem. La orizont se vedea și o furtună, deci, trebuia luată o decizie înțeleaptă. Dar și dorința de a „înfige steagul” pe Parângul Mare era mare. Într-un final, am decis să mergem mai departe, cel puțin o porțiune. Așa că, în dreapta ceață deasă, în stânga soare, iar înainte – noi. Nu știu ce peisaje am fi văzut în partea dreaptă, dar în stânga, unde era soare, am putut vedea Lacul Cârja, apoi Lacurile Verde, Mic și Silvei, iar mai apoi, după ce am atins și Vf. Gemănarea (2426 m), și Lacul Zănoaga Stânei. Apoi, pentru că nu ne-am întors din drum, am ajuns pe Vf. Parângul Mare (2519 m). Tocmai la timp ca să prindem priveliștea din partea stângă și de la acea înălțime. La câteva minute după ce am ajuns, am fost învăluiți complet în ceață. Ne-am echipat cu tot ce aveam (căciulă, mănuși, geacă) pentru că era foarte frig, iar aerul umed adăuga și el la senzația de frig. După popasul memorabil în vârf am pornit înapoi. Același traseu, doar că nu am mai urcat și Parângul Mic, ci l-am ocolit. Telescaunul nu mai funcționa când am ajuns noi, așa ca am coborât pe traseul de sub telescaun și am urmărit apusul de soare, un apus extraordinar de frumos. 🙂

A doua zi am plecat spre casă, pe șoseaua TransAlpina. Primisem câteva recomadări, cum că am vedea peisaje superbe pe acolo. Și, chiar rămâi fără cuvinte 🙂 Am văzut și câțiva măgăruși (îmi plac în mod deosebit), care erau atracția #2 pentru majoritatea turiștilor care au trecut pe acolo. Apoi drumul a continuat în toate variantele posibile: de la un podeț de lemn (la care eu deja îmi imaginam cum e să plonjezi în apă cu mașina 😛 ; din fericire, nu am experimentat și asta 😀 ) până la autostradă, toate într-o singură ocazie. 🙂

Aceasta a fost ediția Parâng 🙂